Esenţa prezumţiei de nevinovăţie constă nu în faptul că învinuitul, de regulă, este nevinovat şi presupune că, atâta timp cât nu avem o sentinţă de condamnare definitivă, nu există persoană vinovată juridic în comiterea infracţiunii. Importanţa acestei reguli pentru construirea şi funcţionarea democratică a procesului penal, precum şi pentru apărarea persoanelor atrase la răspundere penală este greu de supraapreciat. Vinovăţia persoanei nu se consideră probată şi ea nu poate fi recunoscută ca vinovată în comiterea infracţiunii şi, respectiv, supusă anumitor îngrădiri în drepturi, cu excepţia celor legate de cercetarea cauzei penale, ale căror temeiuri şi ordine de aplicare sunt strict reglementate de lege. Fixarea prezumţiei de nevinovăţie în Codul de procedură penală în calitate de principiu general nu a înlăturat de la sine toate deficienţele privind aplicarea corespunzătoare a acestui principiu în activitatea practică a organelor de drept. Acest lucru se datorează nu doar lipsei de dorinţă de a respecta regulile participanţilor la proces care derivă din acest principiu, complicându-se, astfel, activitatea de cercetare şi descoperire a infracţiunilor, dar şi din motive de percepere necorespunzătoare, denaturată, a esenţei lui. Înţelegerea şi interpretarea corectă a esenţei şi particularităţilor prezumţiei de nevinovăţie, a problemelor legate de aplicarea ei este imposibilă fără o incursiune în CZU: 343.131.7 https://doi.org/10.52277/1857-2405.2022.4(63).01 DREPT PENAL ŞI PR OCESUAL PENAL materia prezumţiilor juridice şi fără determinarea locului prezumţiei de nevinovăţie în sistemul lor complex.